Nebunia sărbătorilor…
Dacă sărbătorile sunt o strategie de marketing atunci în România este singura care este folosită la maxim şi dă un randament de 100%. În perioada aceasta ne lăsăm manipulaţi. Suntem manipulaţi de magazine cu ofertele lor cât mai “atrăgătoare”, ne lăsăm manipulaţi de “tradiţie” şi ajungem să fim de acord şi chiar să încurajăm cerşitul.
Sărbătorile de Crăciun nu mai încep în luna decembrie ci chiar de la începutul lunii noiembrie. Halloween-ul este prima sărbătoare de iarnă, din 1 noiembrie începe asaltul cu instalaţii de brad chinezeşti, cu beteală, globuri care mai de care mai urâte, şi cu sute de mii de mascote, kitsch-uri de altfel, cu Moşi Crăciuni în diferite ipostaze. Porcării…
Tot din luna noiembrie românul, în special cel de la sat că cel de la oraş se uită la asfaltul cenuşiu şi plăteşte taxele, începe să taie porcii. N-are stres: de lucrat pământul nu mai are, roadele le-a cules, îi mai rămâne să se uite la televizor, să dea hrană şi apă la gloabele alea din grajd, dar doar atunci când are chef, să mănânce şi să se tânguie de viaţa “grea” ce o duce. Dar nu poate să mănânce orice şi-atunci începe carnagiul iar cauzele lui sunt “sărbătorile de iarnă”. Astfel o sărbătoare de bucurie că s-a născut Mântuitorul se transformă într-o cursă de a tăia câţi mai mulţi porci, de a te îndopa cu carne cât pentru un an şi nimic altceva.
Dar un Crăciun românesc nu este Crăciun dacă televiziunile nu ne îndobitocesc. În fiecare an aceleaşi filme banale cu copii supereroi ce salvează lumea, Crăciunul, de altfel filme făcute cu fonduri puţine. Cred că de cel puţin 10 ani văd în fiecare iarnă seriile acelea enervante cu copilul acela rămas singur acasă sau cu idiotul, pardon “modelul” de copil american, denis. M-am plictisit de ele! Partea haioasă este că o altă serie tinde să le ia locul pentru a ne îndobitoci şi aia puţin, şi mă refer la seria harry potter ( intenţionat nu am scris cu majuscule).
Dar să recunoaştem, Crăciunul încurajează arta. Este sărbătoarea- şi nu mai este singura deoarece am observat că şi de Paşte a apărut obiceiul de a cânta “colinde” deşi este o sărbătoare ce ar trebui să fie îndoliată- în care fiecare neica nimeni apare la televizor şi vociferează o cântare pocăită convertită la ortodoxism, de te dor timpanele la auzul vocii şi a versurilor, de cele mai multe ori fără sens. Iarăşi începe nebunia scoaterii de la naftalină a albumelor de colinde, a colindelor… Aiurea! Să nu mai zic de faptul că obiceiul de a merge din casă în casă cu colinda s-a transformat într-un mod de cerşit, tradiţia fiind uitată. Loazele astea, de multe ori tuciurii, îţi bat la uşă cu pretenţia să-i primeşti. Dacă nu o faci te dau dracului iar dacă îi primeşti iarăşi rişti să fi înjurat fiindcă sigur i-ai nemulţumit cu ceva.
Crăciunul, o sărbătoare a fericirii şi care se bucură de nişte obiceiuri extraordinare în ţara noastră, s-a americanizat la noi. De ce nu poate să mai fie Crăciunul acea sărbătoare ce o găseşti descrisă prin cărţile de poveşti pentru copii? Probabil am rămas fascinat de imaginea copilului ce adulmecă pofticios minunatele miresme ale bucatelor gătite de mama lui, de ideea de a merge cu colinda doar din bucuria de a slăvi marele eveniment religios ce are lor, de imaginea focului din sobă sau a bradului împodobit cu nuci şi mere. Doamne, când citesc poveşti ce descriu astfel de imagini sau când ascult poveştile despre Crăciun a oamenilor mai bătrâni îmi dau seama de impactul adevăratei sărbători asupra copilărie. Visez…
